Copilul A. are 8 ani. Ne
ştim de un an şi ceva. Cel mai drăguţ şi inteligent copil de 8 ani pe
care îl ştiu. Azi, colorând frustrată o "capodoperă" de-a mea, începe să
întrebe ceva:
- Daiana, cum pu... cum cu... cum pu.. cu cu...cum pu...
Eu casc ochii mari ca lupul din poveste. Aoleu, zic în gând, dacă trânteşte vreo înjurătură îi rup gâtul!
- Ce zici măi acolo?
O umflă râsul, chicoteşte cu scuipici şi cu lacrimi in ochi, se înverzeşte, se înroşeşte în timp ce fraza tot nu-i iese pe gură:
- Cum pu...cum pu... cum cu...
Într-un final, trage adânc aer în piept si tace. O las să tacă să se calmeze câteva minute, pe urma întreb:
- Si până la urmă, ce încercai să mă întrebi?
Se uită la mine senină si demnă, de parcă nu s-ar fi bâlbâit ca un om
al pădurii cu două minute înainte, şi îmi spune, blazată ca un pisoi
rănit:
- Voiam să te întreb cum pot să colorez ciorapii lui Dorothy, dar m-am descurcat fără tine.
Aşa e, o dată are copilul nevoie de un sfat şi eu nu sunt în stare să pricep.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsaţi aici aclamaţii şi reclamaţii, după caz.