Am mai publicat povestea asta pe
blogul cu Fetiţa. Dar era prea frumoasă să nu ajungă şi la prietenii Catastrofelor Drăguţe.
E
luni, ora patru după-amiază şi tocmai mi s-a eliberat programul. În
alte cuvinte, tocmai mi s-a anulat o lecţie. Mârâi un pic pentru banii
pe care îi aşteptam dar pe urmă realizez că am şi mai mare nevoie de
timpul câştigat pentru că am promis
Episodul 1 astă seară şi eu încă mai am de colorat câteva planşe.
Este
vorba despre o idee care mi-a venit săptămâna trecută şi pe care m-am
grăbit s-o pun în practică până nu uit că doar mă ştiu. Eu şi
procrastinarea suntem buni prieteni. Aşa că am deschis repede pagina cu
Catastrofe Drăguţe
şi m-am grăbit să anunţ cei 44 de fani ai paginii că ne pregătim de un
serial. Aşa nu mai aveam cum scăpa. Că pe mine mă mai păcălesc, dar faţă
de lume am tendinţa să-mi ţin cuvântul.
Mă duc pe
insulă să stau sprjinită de salcie pe malul lacului. Nu-i cea mai
elegantă parte din parc această insulă, e plină de copii care se
bălăcesc în lac în chiloţi- da, da. ştiu şi ei că nu au voie - de
familii la picnic, roşii ca racii cu burţile revărsate din costumele de
baie neon cumpărate de la magazinul cu preţ unic.
Dar eu stau cu
faţa la lac şi îi ignor. Aşa sunt eu blazată când am treabă de făcut. Şi
mă apuc să colorez, că asta mi-a mai rămas de făcut.
După
vreo jumătate de oră de colorat cu căştile în urechi (măsură de
siguranţă şi confort anti-manea), realizez că am un spectator. Un
băieţel de vreo 9-10 ani, bronzat tot, plin de pistrui, blond, stă pe
vine şi se uită la desen cu nişte ochi albaştri uriaşi. Mă uit un pic cu
coada ochiului la el şi analizez rapid situaţia. E în chiloţi ceea ce
înseamnă că vine de la bălăceală. Voi fi sinceră şi voi recunoaşte că
primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit după telefon şi camera
foto de frică să nu rămân fără ele. Deşi mă flata interesul lui, sunt
destul de păţită cu copilaşi dintr-ăştia şi deja îmi închipuiam că în
spatele salciei de care eram sprijinită îl aştepta vreun tartor pregătit
să înhaţe ce-mi sălta ăsta micu'. Mă puteţi judeca dacă vreţi, dar am
promis să spun povestea asta pe de-a-ntregul. Şi oricum, în două secunde
mi-am dat seama că Ciufuluci ignora cu desăvârşire toate bagajele mele,
nu văzuse camera foto, nu-l interesa telefonul, nici măcar rucsacul
aruncat neglijent un pic cam departe de mine. El rămăsese fixat pe
desen. Urmărea creionul cu aceeaşi încordare cu care urmăresc pisicile
mele câte o gâză care se mişcă lent pe perete.
Îmi dau căştile jos pregătită să interacţionez cu el. Mai stă un pic vrăjit şi până la urmă îndrăzneşte să vorbească:
- Astea matale le-ai desenat, bre?
- Da, eu le-am desenat. Uite!
Şi
scot din mapa de plastic celelalte desene care alcătuiesc episodul. I
se aprind ochii de surpriză şi ăsta e cel mai mare compliment pe care
l-am primit până acum în cariera mea de ilustrator amator. De undeva de
pe mal mai departe se aude :
- Cacaie, hai bă să sărim din salcie!
- Stai bă prostule, zice Cacaie (ăsta fiind fanul meu), că ia uite ce desenează tanti aici!
În câteva secunde apare şi Prostul. Tot în chiloţi, şi mai bronzat decât primul, dar un pic mai mare. Şi până să
reacţionez
eu în vreun fel, m-am trezit că erau patru. Au făcut cerc în jurul meu
pe iarbă şi se holbau la mine cum desenez. Nu mi-era clar ce voiau sau
ce ar trebui să fac. Nu voiam să mă apuc de discursul ăla de învăţătoare
:"Dar pe tine cum te cheamă? Câţi ani ai? În ce clasă eşti? De unde
eşti? Ce sunt ai tăi? " deşi, sincer, muream de curiozitate să aflu ce-i
cu ei. Mi-era clar că tocmai ieşiseră din lac cu toţii. Miroseau a apă
cu alge şi a soare. Dar nu aveam habar cum să le vorbesc şi ce să le zic
ca să nu fiu ca "doamna de la şcoală".
Până
la urmă îmi pică fisa. Iau toate desenele care alcătuiau Episodul 1 şi
le aranjez pe pătură în ordine. Exact ceea ce urma să fac acasă, în
Photoshop. Uite mă, îmi spuneam, avanpremiera în parc! Şi le explic
povestea. Vulpea asta cu cărţile se uită, aialaltă deschide uşa, buf! o
trânteşte... Simplu, nu? Îi umflă râsul pe toţi.
- Hă hă a căzut în bot şi i se văd chiloţii!! râde unul lângă mine.
Succes!
Acum încep să-i văd mai bine şi îi iau un pic la întrebări. Ciufuluciul
care a venit prima dată, aka Cacaie, pe numele lui adevărat Niculae, e
în clasa a patra, dar nu e stare să citească titlul benzii desenate.
Ăsta care spera să vadă chiloţii vulpii, Narcis, are 11 ani jumate şi la
toamnă merge în clasa întâi. Dănuţ are şi el vreo 11-12 ani dar nu
comunică prea mult că e răguşit de tot. Edi, "prostul", e de fapt cel
mai mare şi mai dezgheţat. E într-a cincea. Citeşte bine, din prima. Cu
toţii sunt din comuna Pantelimon.
Mai stau ei ce mai stau şi până la urmă Cacaie îndrăzneşte să-mi ceară o foaie să coloreze şi el. Dar să-i
desenez
eu ceva că el nu ştie. Mă execut. Din fericire, am la mine un caiet cu
foi veline. Îmi cere o vulpe. Fac una asemănătoare cu protagoniştii mei
din serial, dar fără haine.
- A mea e despuiată! Hă! Hă!
Se
pune pe colorat cu concentrare. Edi îmi cere un leu. Animalul, nu
banii. Dănuţ vrea un câine. Narcis se mulţumeşte tot cu o vulpe. Se face
linişte. Colorează cu o concentrare de care nu cred că am văzut
vreodată pe vremea când lucram la şcoală.
Mă
ofer să întind pătura ca să stea şi ei pe ea deşi erau mulţumiţi să
stea şi pe iarbă. Îşi trag hainele pe ei pentru că s-au uscat între timp
dar şi din respect. Mă respectă fără să le cer asta. Fără să le fac
vreo observaţie, fără să le impun nişte reguli. Se ceartă unul pe altul
ca să nu împrăştie creioanele, să nu îndoaie hârtiile, să nu facă
mizerie. Nu scot niciun cuvânt urât cât stau cu mine acolo, deşi sunt
convinsă că de obicei vorbesc altfel. Discută între ei cum să-mi zică.
Cacaie îmi zice "bre", dar este certat. Narcis zice "femeia asta" dar
Edy, care merge la şcoală, îl corectează: "Doamna asta, bă prostule!".
Încerc să-i conving să-mi zică pe nume, Daiana, dar nu le intră în cap
pentru că nu-s obişnuiţi cu aşa ceva - oameni mari care nu fac fiţe.
Vine
poliţia să-i amendeze pe cei care înoată în lac. Se panichează un pic,
dar îi liniştesc repede: "Sunteţi pe mal, sunteţi uscaţi, sunteţi cu
mine. Nu au de ce să se ia de voi." Îmi dau seama că mi i-am asumat. Că
am zis "sunteţi cu mine" de parcă eu i-am adus acolo. Dar ăsta e
adevărul. Sunt cu mine. M-au cucerit ca pe o redută. Au venit. Au văzut.
Au cerut creioane. Au înfipt steagul.
Şi
mă uit la ei şi zâmbesc larg şi
nu mai pot reacţiona. Cu riscul de a suna patetic, sunt copleşită. E o
bucurie violentă asta pe care o simt eu acum. Una care îmi taie
respiraţia. Şi în acelaşi timp cu bucuria asta uriaşă, un val de
tristeţe la fel de mare. De ce sunt copiii ăştia atât de bucuroşi că
i-am lăsat să coloreze? De ce are Narcis 11 ani şi nu merge la şcoală?
De ce Niculae nu ştie să citească în clasa a patra? De ce nimeni nu şi-a
dat seama niciodată că sunt în stare să facă şi altceva decât să umble
toată ziua fără ţintă? De ce copiii ăştia tânjeau după desene colorate
ca după apă? De ce copiii cu care am lucrat eu în şcoală erau plictisiţi
de viaţă şi nu se mai puteau bucura de nimic? Şi nu vreau explicaţii,
nu vreau să judec pe nimeni, nu vreau să dau vina pe nimeni. Dar voi
face tot ce îmi stă în putinţă să întreţin oaza asta pe care au
construit-o ei aici. Pentru că e invenţia lor nu a mea. Nu eu i-am
chemat. Nu eu le-am oferit hârtie. Au cerut ce au avut nevoie şi s-au
pus pe treabă. Nu au cerut bani, nu au cerut apă, nu au vrut mâncare, nu
au cerut să plece cu vreun creion. Şi-au luat doar desenele cu ei şi se
certau unul pe altul, plecând:
- Bă, eu îl păstrez pe al meu. Tu să nu fii bulangiu să-l arunci!
Mă gândeam în timp ce scriam articolul la scena aia în care Micul Prinţ îi cere aviatorului
să-i deseneze o oaie ca să-i cureţe planeta de baobabi (S'il te plaît, dessine-moi un mouton!). Ai mei cereau un
câine poliţist, un castel, un steag, o casă, fiecare ce avea nevoie.
